Ghirlande

Aproape aici
ghirlandele viselor înşirate curat pe sforile
nelegate de cer, negăsite de capetele lor
plecate
ca o gravură ce-mi cere iertare neîncetat
aproape aici
nelăsatele seri peste nelăsatele gânduri
şi ca o încordată pieire, lumina spargandu-se-n toate
rânduri-rânduri…

Invers

Când poemul
devine cenuşa
unui cuvânt fragil
acea flacără neizbită
ce toarce-n ghirlande lumina

Când mie-mi
revine
aripa visului
şi bate mărunt
nelumina

Atunci ne vom ridica în cuvinte
vom deveni aripă blândă de vers
rima insăşi
va curge fierbinte
invers.

Îmi văd chipul cu jumătăţi de surâs înflorite blând
ca un braţ de flori cu zumzetul roşu contur
apanaj răzvrătit de buze strigând din obscur
răspunzând…

Şi-ţi văd chipul cu jumătăţi de priviri în ecou
ca un dulce alai de păsari rotind în căderi
măsluite sub aripa frânta a zilei de ieri
îmbrăcată-n argou…

Mai vie eram în palma unei iluzii opace
grave silabe curgeau pe-un perete mocnit
mă îmbărbătai să intru în trupul acela de stele
îmbracată sub umeri în asfinţit
niciun ceas nu curgea din ochii mei
şi niciun albastru
doar priviri se înteţeau către noapte
ca un întreg ce nu se vrea zărit.

Al lui e chipul acela de marmură albă
pe care alunec desculţă în vis
apripile oaselor mele cresc nebănuit
şi ca o tristeţe apăsătoare
rămane în piept încărcată de frunze
o inimă
solemnă şi dulce

femei sărutate devin
urma existenţei caline
pe acea plajă din Vama Veche unde doar scoicile au rămas
îmbrăţişate-n nisip.

Degete reculese ca nişte flori
crescute-n beznă
ating
orologiul foametei de aer
osul timpului ce creşte-n eter
ca o coardă
visele noastre-n ghirlande colorate.

Ostatici în carnea lui nemăsurată de stele
suntem
abreviaţi ca un cuvânt
trişti ca o însângerare
fără răspuns şi fară întrebare.

Iubirea mea înfricoşată şi nudă
ce chip suav, estompat în lumina timpului
cu meandrele lui, cu zbaterile lui de scăpare în taină,
cu plan de back-up
pe dalele versurilor mele
neşlefuite

şi toţi ceilalţi, miraţi de poemul meu
visându-se
cu acel vis care ne are pe toţi
deopotrivă
şi fară încetare.

Azi am umblat, iubite, în muzica tâmplelor
cu mâinile-amândouă.
Ar trebui să ne naştem adolescenţi
şi apoi să fugim din viaţă pe la colţuri, râzând.
Ar fi trebuit sa murim o dată îmbrăţişaţi
ca să fi trăit mai aproape de noi, ca într-o ţeastă aprigă
de cer plumbuit.

“Nu”
i-am spus zâmbind
şi el mi-a îndreptat buza către cuvânt
a îndreptat cuvântul
ca o sabie l-a îndreptat înapoi către capul meu

şi atunci am fugit
răsfirată
răsuflarea
a ţinut pentru ea
imaginea aerului
în aer
ca o icoană
chipul meu
curgea…

Nu mai simt apa din mine
clipocind
a joacă
şi nici apele ochilor
îngheţând pe iris
flori pentru mama.

Ca o fereastră sunt
nedeschisă
şi aerul e-aproape
dincolo
obtuz
chemându-mă.

Vreau să măsor măreţia
inimii mele
lovite
în zadar,
legată de mine în afara pieptului, la înaintare.

Că mă iartă mereu, mă iartă că mă las
călauzită de propriul călau
zâmbind.

Fetiţa cu chibrituri

Netezite palmele mele cresc,
aprind făclii nebune.
Argintul iute al osului slăbit
curge încet…
Dezlipindu-se de pântec
un prunc ce nu sunt eu
şi nu eşti tu
rămâne fără nume.
Apoi nu adorm
pentru că adormirea e aproape
străină
genelor
ce-mi cresc din palme
pieziş
aprinzându-se.

Eu pot durea
de dorul meu pot durea
şi de singurătate
atunci când ploile se opresc la malul cerului întrebându-se
dacă să cadă.

Şi pot durea uneori
când mugurii zâmbesc copacului lor
adormit.

Şi când copiii îşi caută mama
pe drumul către ultimul joc
pot iar
să fiu copilărie.

Mă urc în turn şi mă arunc peste mine
Cea cu aripile despletite
Cea nascută din ţărână
Cea cu multe aripi şi cu atât de puţine mâini
În care să ţin
Despletirea.

Mă voi trezi în acea dimineaţă
Din acel oraş
În care zorii s-au spart în cioburi albe
Împletindu-ţi coroană.

Şi nimic din ce e al nostru nu e real
Şi nimic din ce e al nostru
Nu mai e aproape de noi.

Din lumina unui ciob
Îmi oglindesc privirea
Ce
Cade
Şi nu mă mai are pe mine.

Noi eram mai presus de mirare, de zări,
ca două păsari legate de trâmbiţele zborului
ne oprea doar cerul terminându-se.

Şi roteşte-mă
roteşte-mă împrejurul tău
până mi se împăienjeneşte zborul de lacrimi
şi bătutul din aripi
de aripi.

Ca şi când
aerul acesta ne ţine privirea aproape
împietrită

ca şi când
piatra din care mă nasc îţi devine orbită

ca şi când braţul tău creşte pe sânul meu
ca o iederă înaltă
îmi sprijin de el tâmpla inimii
nemângâiată.

Vei fi aurora boreală,
însemnul fertilităţii,
cauza tuturor lucrurilor perene,
căutarea sinelui în mama din care te naşti.
Şi apăsarea cărnii pe piele de simţi
fără doar şi poate
ţi-e dor de un ostaş în tine
şi de o cazma cu care să-i sapi
răzvrătirea.

Fie lăudat
numele Domnului,
laptele sânului
şi catul puştii
cu care mă săruţi.

Eu sunt animalul care se
gudură la fereşti
cerând iertare
şi primind doar
lauda singurătăţii.

Scoate cuiul din piatră
şi bate-mi-l aici între ochi
să simt gândul cum curge prin el
privirea cum se înfăşoară în jurul lui
şi pe mine cum atârn toată
toată, Doamne
şi desperecheată.

Dau la spate
sentimentele ca pe nişte
unghii cu care mi-este
ruşine să-mi arăt mâinile.
Sunt o nenorocită
iese abur din tava asta
pe care mi-e sufletul
la mezat.
"O! Ia preaplin,
ia fibră, vitamine din plin!"
trec ţiganii strigând
şi toate ferestrele se închid
în faţa strigătului
şi toate buzele
în faţa sărutului.

Certitudine

De mine ţi-e frică,
armată întreagă, surdă, căzându-mi din gene!
Ce linişte în acest ascensor
cu care mă plimb prin viaţă, sus-jos, sus-jos…

Noi suntem Cei Făcuţi Să Fie Laolaltă
el îmi învârte pe faţă un zâmbet ca o roată
carnea mea e prezent
carnea mea a trecut
dincolo
îi auzi trilul glăsuind cu putere
şi te duci după ea singur
cu urechile-n mână ca nişte stindarde...

Aşteptare

Nimic nou sub soare
spuse căzând pe cer.
Ca un rotund sufletul lui plutea adânc
în sufletul meu.

Înapoi

Locul acesta
din spini
în care încovrigată mă ţin
de frică să nu-mi răstignesc plânsul...

Dictando

Nici peste mine nu mai este pământ
nici peste tine
suntem adânci ca un mormânt.

Îmbrăţişăm secunda în care
se sparge altarul de creştetul nostru

stăpâni suntem
o clipă
de eternitate.

Numai

Eu nu sunt nicio întrebare brutală
pe care o spui dormind
cu gura ta dar fără gândul tău totodată
fiindcă el a aprins pe pământ un cerc
prin care trec leii
trec leii

numai de proprii ochi mă las
vazută
numai de propria inimă
bătută.

Nu meriţi să-ţi crească flori pe obraji,
nu meriţi iubire, tu sfântule curtat de propria-ţi mamă,
nu meriţi să îngenunchezi în faţa cuvântului Eu,
nu meriţi decât alţi ochi-pereche
cu care sa-ţi citeşti
întristarea.

Aici leneşă, crăpată de fiire,
adulmec rănile, pământul.
Din muguri cresc lumânări drepte ca tine.
Tu cine eşti? m-a întrebat
şi i-am spus că n-am luat încă lumina din lumină
că aştept să se stingă depărtarea întâi
şi mai apoi să se lase dulcele ochiului
plâns
iar ceara să mi se reverse din zâmbet.

Ia liniştea ca pe o întristare
a sufletului plecat să nască departe
unde în clopote bat
glasurile celor răpuşi din dragoste
altarul meu ca un trup se înalţă din pietre
nisipul privirii se sfarmă dulceag
şi ardem, îngerule, ardem de dorul pribeag.