Nu meriţi să-ţi crească flori pe obraji,
nu meriţi iubire, tu sfântule curtat de propria-ţi mamă,
nu meriţi să îngenunchezi în faţa cuvântului Eu,
nu meriţi decât alţi ochi-pereche
cu care sa-ţi citeşti
întristarea.

Aici leneşă, crăpată de fiire,
adulmec rănile, pământul.
Din muguri cresc lumânări drepte ca tine.
Tu cine eşti? m-a întrebat
şi i-am spus că n-am luat încă lumina din lumină
că aştept să se stingă depărtarea întâi
şi mai apoi să se lase dulcele ochiului
plâns
iar ceara să mi se reverse din zâmbet.

Ia liniştea ca pe o întristare
a sufletului plecat să nască departe
unde în clopote bat
glasurile celor răpuşi din dragoste
altarul meu ca un trup se înalţă din pietre
nisipul privirii se sfarmă dulceag
şi ardem, îngerule, ardem de dorul pribeag.