Degete reculese ca nişte flori
crescute-n beznă
ating
orologiul foametei de aer
osul timpului ce creşte-n eter
ca o coardă
visele noastre-n ghirlande colorate.

Ostatici în carnea lui nemăsurată de stele
suntem
abreviaţi ca un cuvânt
trişti ca o însângerare
fără răspuns şi fară întrebare.

Iubirea mea înfricoşată şi nudă
ce chip suav, estompat în lumina timpului
cu meandrele lui, cu zbaterile lui de scăpare în taină,
cu plan de back-up
pe dalele versurilor mele
neşlefuite

şi toţi ceilalţi, miraţi de poemul meu
visându-se
cu acel vis care ne are pe toţi
deopotrivă
şi fară încetare.

Azi am umblat, iubite, în muzica tâmplelor
cu mâinile-amândouă.
Ar trebui să ne naştem adolescenţi
şi apoi să fugim din viaţă pe la colţuri, râzând.
Ar fi trebuit sa murim o dată îmbrăţişaţi
ca să fi trăit mai aproape de noi, ca într-o ţeastă aprigă
de cer plumbuit.

“Nu”
i-am spus zâmbind
şi el mi-a îndreptat buza către cuvânt
a îndreptat cuvântul
ca o sabie l-a îndreptat înapoi către capul meu

şi atunci am fugit
răsfirată
răsuflarea
a ţinut pentru ea
imaginea aerului
în aer
ca o icoană
chipul meu
curgea…

Nu mai simt apa din mine
clipocind
a joacă
şi nici apele ochilor
îngheţând pe iris
flori pentru mama.

Ca o fereastră sunt
nedeschisă
şi aerul e-aproape
dincolo
obtuz
chemându-mă.

Vreau să măsor măreţia
inimii mele
lovite
în zadar,
legată de mine în afara pieptului, la înaintare.

Că mă iartă mereu, mă iartă că mă las
călauzită de propriul călau
zâmbind.

Fetiţa cu chibrituri

Netezite palmele mele cresc,
aprind făclii nebune.
Argintul iute al osului slăbit
curge încet…
Dezlipindu-se de pântec
un prunc ce nu sunt eu
şi nu eşti tu
rămâne fără nume.
Apoi nu adorm
pentru că adormirea e aproape
străină
genelor
ce-mi cresc din palme
pieziş
aprinzându-se.

Eu pot durea
de dorul meu pot durea
şi de singurătate
atunci când ploile se opresc la malul cerului întrebându-se
dacă să cadă.

Şi pot durea uneori
când mugurii zâmbesc copacului lor
adormit.

Şi când copiii îşi caută mama
pe drumul către ultimul joc
pot iar
să fiu copilărie.

Mă urc în turn şi mă arunc peste mine
Cea cu aripile despletite
Cea nascută din ţărână
Cea cu multe aripi şi cu atât de puţine mâini
În care să ţin
Despletirea.

Mă voi trezi în acea dimineaţă
Din acel oraş
În care zorii s-au spart în cioburi albe
Împletindu-ţi coroană.

Şi nimic din ce e al nostru nu e real
Şi nimic din ce e al nostru
Nu mai e aproape de noi.

Din lumina unui ciob
Îmi oglindesc privirea
Ce
Cade
Şi nu mă mai are pe mine.